Eram in fata ecranului de cinematograf si nu puteam realiza cum povestea mea se derula inaintea ochilor atator curiosi.
Se facea ca era o fata, nu foarte mica de statura, cu parul scurt roscat si ochii mari, profunzi si catifelati caprui. O chema Sophie, ca pe mama ei care o abandonase atunci cand avea 4 ani.
Umbla fara tel pe strazile aglomerate ale Parisului, printe multimea de indragostiti de pe Champ-Elysse, printre magazinele colorate si trasurile care te plimbau intr-o epoca trecuta.
Sophie se opri in fata unei ciocolaterii: privirea ii fuse atrasa de fondatele colorate; se uita in buzunar nu avea decat 50 de cetime. Nu ii ajungea nici macar pentru o jumatate de fondata. Se hotara deci sa plece, cand in fata ei aparu un tanar misterios care ii intinse o cutie.
Ii zambi dulce si ii spuse ca se numeste Alexandre.
Sophie era confuza; de ce ii luase acea cutie de fondate, de ce tocmai ei...in schimb ii zambise la loc tanarului cu parul cret, de culoarea nisipului si ochii de un albastru diafan.
Acesta o invita la o plimbare in splendoare orasului. Sophie accepta bucuroasa oferta, astfel pornira amandoi prin romanticul Paris; orasul era cu totul cufundat intr-un parfum dulce, frantuzesc.
Mersera impreuna in turnul Eiffel, de unde au putut admira paienjenisul de lumini, apoi cotira pe bvd. Saint Germain pentru a vedea Sena, care nu isi baga in seama turistii: curgea la fel de linistita.
Alexandre si Sophie ajunsera in parcului de Belleville, unde se asezara pe o banca povestindu-si din trecut, cand la un restaurant din apropiere se auzi celebra melodie a lui Edith Piaf: "Je ne regrette rien". Alexandre se apropie de Sophie, o privi in ochii mari si isi apropie buzele de ale ei.
Sophie simti cum timpul se opreste; nimeni nu mai era in jurul lor: doar ei si Edith Piaf.
De atunci au trecut 3 ani, singurul lucru ce a ramas in amintirea celor doi este melodia lui Edith Piaf...
Asculta mai multe audio Muzica
P.S. Dati play melodiei:)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu